Aşezarea satului Ţânţari-Dumbraviţa este o aşezare foarte veche, luându-şi numele de la cuvântul “ţînţar” de origine indo-europeană cu corespondenţe în latina veche zanzara/ ţînţar/ zanzarino/ ţînţărean/ zanzarena/ zanzareta/ ţînţăreană/ în limba spaniolă tradus apoi cu ocazia venirii slavilor pe aceste meleaguri în Komar în sec. al VI-lea şi când au venit teutonii şi saşii ei i-au zis satului Schnakendorf – satul Ţînţarilor, ori Mukoschdorf – Satul Moşiţelor. Sub stăpânirea maghiară satul a purtat numele de Szunyogszeg – Colţul Ţînţarilor, căci acum am văzut că din cauza asupririlor ei se împrăştiaseră prin toate pădurile munţilor ocupând o suprafaţă mare de teren, iar în ultimii ani organele administrative i-au schimbat din nou numele în Dumbrăviţa denumire slavă pe care ei n-au purtat-o niciodată.

 

Ţînţărenii vorbesc o limbă românească destul de curată şi apropiată limbii literare, dar au şi unele particularităţi, caracteristice îndeosebi mediului rural. Temelia ei sprijinindu-se pe plămădeala puternică daco-romană cu multe cuvinte din latina veche, păstrate aici aproape de forma lor originală şi folosite în vorbirea curentă, ori denumirea de dealuri, ape, îmbrăcăminte, nume de oameni, porecle, etc; unele din cuvintele latine fiind traduse în limba slavă şi folosite în ambele variante de cea latină, de ex. se foloseşte genitivul prin “a ne” – Măria a ne Taropa / a lui Taropa / sau “an de” – ai văzut pe an de Ion / pe Ion / bineînţeles aceste expresii azi se folosesc mai mult de bătrâni şi cu timpul vor dispărea din vorbirea curentă.
Deasemeni ţînţărenii folosesc cuvintele aplatilizate în chi: chită, chicior, chiatră, etc. sau ng: ngiel, ngire, ngijloc, ngiere, etc.

Limba ţînţărenilor este prinsă foarte bine în scrierile lui A. Pan, St.O.Iosif şi D.Anghel, cu urme deosebite în manuscrisele, care din păcate, foarte multe au dispărut.
Este interesant şi faptul că bărbaţii din sat îşi zic între ei veri, chiar dacă nu sunt neamuri, şi tot veri îi numesc şi pe românii din: Vlădeni, Crizbav, Satu Nou, Rodbav, Hălhiu, Codlea, sate vecine, care din câte am văzut în alt capitol făceau parte din Cenzatul lui Radu iar celor de dincolo din Ţara Oltului le zic şogori ori cumetri.
Ungurilor şi saşilor din satele mai apropiate le spun vecini.
Ex. Ce mai faci vere?, unde mergi cumetre?, cât costă vecine?, amănunte interesante pentru că: verii, gogorii şi cumetrii fac parte din acelaşi neam pe când vecinii sunt veniţi aici-colonişti, venetici.
Fetele sau femeile care lucrează împreună îşi spun tovarăşe :
– Sunt tovarăşe cu Ana Bordii, iar dacă lucrează cu fete sau femei din localităţi mai îndepărtate le spun surate: lucrez cu o surată din Arpaş. Cuvântul de tovarăş îl folosesc şi bărbaţii, plecaţi în cărăuşii  colective.  Am fost în tovărăşie cu: Bordea, Ciacu şi Miradu.

Unii lingvişti au venit în acest sat să studieze unele cuvinte din latina veche, socotindu-le mai originale şi mai bine păstrate decât în alte părţi.
Ţînţărenii spun la labele picioarelor “cioce” iar sicilienii spun la opinci “cioage” şi la ciobanii care poartă opinci “ciociari”. Bungetea vine de la cuvântul bungeardo-mincinos, Canile-canilo-suveicar, Kistea-kestalo-împletitor de coşuri, Ciacu-ciaco-om murdar, ştrica-strega-vrăjitoare, Galea-galu-galina-găinar, Hămăradea-humo-rados-pământ umed.
Aspectul conservativ la Ţînţari apare şi prin faptul că nu se făceau mutaţii de bărbaţi dintr-un sat în altul, ci numai de femei, bărbatul fiind păstrătorul de bază în familie, tradiţie valoroasă, care a folosit purităţi naţionale, supravieţuind  sub toate invaziile străine.
Am să dau un ex: Ţînţari şi Vlădeni sunt sate vecine şi totuşi nu se aseamănă sub aspectul numelor de familie.

În cele două sate sunt doar trei nume comune: Dragoş, Micu şi Popa.
La Vlădeni predomină următoarele nume : Potcoavă, Bozocea, Bretin, Meiu, Balcăş, Stăniloaie, Zorca, Belei, Cîmpeanu, Nasea, Podar; nume ce nu apar la Ţînţari deşi satele sunt numai la cinci kilometri distanţă.
La Ţînţari apar următoarele nume mai deosebite: Ciolan, Rogoz, Cocian, Grămadă, Scorţea, Gavrilă, Morar, Săniuţă, Simion, Ioniţă, Păzitor, Puşcaş, Bălaş, Pîntece, Bungetea, Manu, Anghel, Mamină, Samoilă, Neagoe, Macavei, Taropa, Roşca, Ghimbăşan, nume ce nu apar la Vlădeni.
Între timp la Ţînţari din Popa, a apărut Popovici şi Popescu, iar din Gavrilă – Gavrilescu şi din Neagoe – Negulici.
Semnificative la Ţînţari sunt poreclele, care sunt peste 100 şi ele nu se adaugă la nume, ci sunt folosite de loclanici pentru a distinge din ce neam face parte fiecare familie, sau speţă.
Aceste porecle sunt următoarele mai importante: Bogdan, Miliţ, Borcea, Huleanu, Silică, Butică, Bărnicu, Bălăşcău, Tîrnu, Sutea, Oancea, Hirişcă, Turgui, Biţu, Tutuşu, Lopăţică, Lipchian, Bicuţa, Gînac, Boiericu, Găluşcă, Şchiau, Guţă, Găvenea, Chistea, Canile, Ciacu, Miradu, Roşeţu, Crăciun, Craşcă, Limbă, Radu, Secere, Galea, Valică, etc.

Cele mai multe nume sunt uşor de explicat, ele derivând din ocupaţiile celor ce le-au purtat: Popa, Păzitor, Morar, Puşcaş, etc. din alimente ori plante: Brînzea, Urdea, Varză, Rogoz, etc. din aspectul fizic: Ciolan, Pîntece, Micu, etc. din pronumele unui părinte: Dragoş, Simion, Gavrilă, etc, după localitatea de unde probabil a venit, când s-a creat compania de grăniceri: Ghimbăşan,  Bordeanu, Comănelea, etc. Vocabularul ţînţarenilor este foarte bogat, pentru că ei au păstrat atât cuvintele vechi: daco-romane, cât şi cuvintele mai noi, de origine slave, cumane, tătare, maghiare ori germane, folosind în forme duble sau triple acelaşi substantiv, verb sau adjectiv, ex. bucată, ştuc, dărab; căpăţână, tigvă, ţeastă, craniu; pur, curat, sănătos, etc. Aceste aspecte dovedesc şi ele vechimea aşezării şi a locuitorilor ei.
Aspectul fizic al ţânţărenilor este caracteristic: majoritatea lor sunt bruneţi, cu ochi căprui, luminoşi, statură potrivită, mai mult mărunţi şi cu faţa ovală. Cam 20% sunt şateni cu ochi verzi şi un număr foarte mic, 2-3% sunt blonzi cu ochi albaştri; aceştia din urmă provenind din două neamuri: ale Comănelilor şi Strîmtului, dar nu toate familiile ci doar 4 familii, poreclite: Bălanu, Roşeţu, Faura şi Don, porecle datorate tocmai fizionomiei lor specifice. Acum desigur sunt şi familii care s-au mai amestecat, dar aspectul general a rămas al majorităţii. În afară de aceştia la 1765, cu ocazia înfiinţării companiei grănicereşti au mai apărut cinci neamuri cu fizionomii diferite, formând între timp un număr de 20 familii anume: Anghel, Ghimbăşan, Pipoş, Noian şi Scorneică; patru neamuri au dat urmaşi şateni cu ochii verzi, iar Noianu, bruneţi cu faţa rotundă.

Sunt demne de asemeni de remarcat diferenţele locuitorilor din Vlădeni şi Ţînţari, care deşi formează o singură comună se deosebesc atât din punct de vedere fizic cât şi psihic.
Vlădărenii sunt mai liniştiţi, mai disciplinaţi, mai înalţi de statură, faţa rotundă şi falcoşă, pe când ţînţărenii sun oameni iuţi, certăreţi, temperament mediteranean ceea ce ne face să credem că ei într-adevăr au venit aici din părţile sudice, dar nu în sec. al XIV – lea ci mult mai devreme de prin sec. II, sau chiar şi mai demult.
Numai astfel ne putem explica diferenţa dintre cele două sate, ţânţărenii rămânând prin tradiţie aşa cum erau acum 2000 de ani, iar vlădărenii schimbându-şi aspectul prin faptul, că mai bine de două secole în acest sat au staţionat soldaţii nemţi, aduşi aici pentru paza drumului şi cazaţi pe la locuinţele băştinaşilor.

Despre numărul locuitorilor din  primele date statistice se desprinde că: la 1510, erau 1585 suflete, compuse din 377 familii, dar în vatra satului nu locuiau decât 30 familii, restul trăiau aşa cum am mai amintit în 8 grupuri răspândiţi prin lazuri, unii din ei plătind dijmă celor din sat, mai înstăriţi, sau deveniţi moşieri. În numărul de 1585 sunt cuprinşi şi ţînţărenii ce locuiau în dreapta Hămărăzii: prin Dosuri, Plec, Grind, Linţeş, Livezi, Prestură, până la sura lui Ciolănel..
Intr-o statistică a anului 1895 se arata că la Ţînţari erau: 2020 locuitori, stabiliţi în 600 case cu circa 700 familii posedând pământ arabil: 1360 stânjini pentru grădini, 65 stânjini pământ fâneaţă, 3348 stânjini pământ păşune, 543 stânjini pământ pădure, 6270 stânjini pământ neproductiv.

Astazi la Ţânţari pe aceaşi întindere traiesc 3400 de persoane împărţiţi în 850 de familii.
Ţînţărenii în trecut erau foarte conservativi, ţinând mult la tradiţii, la obiceiuri, cântece, dansuri, dar acum ele se uită.
În trecut ei făceau deosebiri în afara neamului /spiţe/ mai cu seamă în căsătorii, apreciind aspectele fizice şi morale ale neamului zicând: din neamul cutare au ieşit oamenii deştepţi, harnici, cinstiţi, zdraveni; iar din neamul cutare au apărut bătăuşi, leneşi, beţivi, etc citând proverbele: “Aşchia nu sare departe de tăietor” sau “Cum e turcul şi pistolul”, “Din câine nu faci slănină”, “Ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă”, etc.
Sărăcia pământului şi mai ales asupririle stăpânilor, precum şi înmulţirea populaţiei, i-au făcut pe unii să alerge după câştiguri şi o viaţă mai bună, hoinărind prin: America, Muntenia, Moldova şi alte locuri; unii s-au mai întors acasă, dar alţii au rămas acolo.

CALENDAR ISTORIC

  • 1300 i.e.n. – Ceramica predacică de la Fîntîniţa Manului şi fosilele din Homorîci.
  • 1211 – Apariţia teutonilor în Ţara Bîrsei.
  • 1292 – Negru vodă din părţile Făgăraşului întemeietor al Ţării Româneşti.
  • 1300 – Ştefan Mailat, neam cu Negru Vodă zideşte prima cetate în Făgăraş
  • 1365 – Ludovic recunoaşte lui Vlaicu domeniile Făgăraşului
  • 1377 – Ludovic de Anju, cedează comunele din Ţara Bîrsei Cetăţii Braşovului fără Ţînţari care depindea de Ţara Românească.
  • 1386 – Szigismund numeşte comunele din Ţara Bîrsei: Pertinenţia civitatis, cedându-le Braşovului, fără Ţînţari.
  • 1462 – Matei Corvin predă satele Ţînţari şi Sercaia Cetăţii socotindu-le pământuri crăieşti.
  • 1474 – Corvin cere lui Radu cel Frumos să renunţe la satele Ţînţari şi Sercaia predate Braşovului
  • 1485 – Are loc un proces de litigiu la Braşov unde se discută de cine aparţin satele: Ţînţari şi Sercaia.
  • 1490 – Petru şi Paul de Komar renunţă în favoarea Mailaţilor la moşiile din Ţînţari şi Crihalma.
  • 1510 – Moşia de la Ţînţari este moşie crăiască şi nu poate fi predată Braşovului.
  • 1511 – Vladislav al II-lea recunoaşte ca proprietar la Ţînţari pe Ştefan Mailat din Cnezatul lui Radu.
  • 1520 – Ştefan Mailat se stabileşte la Ţînţari.
  • 1521 – Cetatea Braşovului plăteşte 10 asprii, pentru nişte scrisori duse lui Mailat la Ţînţari.
  • 1526 – Ludovic al II-lea recunoaşte proprietatea lui Mailat.
  • 1528 – Apare un proces între Ştefan Mailat şi Braşov pentru o livadă dintre Ţînţari şi Satu Nou.
  • 1530 – Ţînţarii apare ca un centru important “just gladu” şi reşedinţa Cnezatului, de care depindeau multe sate din jur.
  • 1535 – Cronicile săseşti îi amintesc pe Mailat ca un român bogat, viteaz mândru şi încăpăţânat din Szunigszeg/Ţînţari/
  • 1535 – Preoţii din Ardeal cer să li se restituie moşiile confiscate de regele Poloniei ce aparţineau lui Ştefan Mailat.
  • 1534 – Ştefan Mailat este numit jude al Făgăraşului şi principe al Transilvaniei, precum şi Comis al secuilor.
  • 1541 – Ştefan Mailat este prins de turci şi predat sultanului.
  • 1546 – Cetatea Braşovului cumpără de la Ţînţari: 30 de oi, 24 burdufi de brânză, 11 de urdă, plătind pe ele 9 florini şi 24 aspri.
  • 1550 – Ştefan Mailat moare la Constantinopol. După această dată nu mai apare nici un document despre Cnezatul de la Ţînţari şi se pare că satul de pe Silişte a fost distrus, iar cea mai mare parte din ţînţăreni se retrag în Lazuri, ca iobagi.
  • 1569 – Se împarte moşia lui Mailat între diferiţi moştenitori.
  • 1577 – Apare un nou moştenitor la Ţînţari, Dumitru Furcă.
  • 1582 – D.Furcă este declarat proprietar împreună cu Margareta Batorii peste moşiile de la Ţînţari şi Crihalma.
  • 1594 – Ioan cel tânăr, al doilea soţ al Margaretei, pierde moşiile de la Ţînţari, predate Braşovului.
  • 1599 – Tamaş Nagy luptă alături de Mihai Viteazul cu un grup de ţînţăreni.
  • 1615 – 1635 – Apar mai multe procese dintre moştenitorii moşiilor din Ţînţari: Eufrosina de Ţînţari, Ana Ţînţăreana şi Ana Olaianoş căsătorită cu Ioan Românul din Bîcfalău.
  • 1641 – 1643 – Ţînţarii apar ca proprietate a Braşovului şi ţînţărenii lucrează ca iobagi la zidurile cetăţii acestui oraş.
  • 1645 – Locuitorii satului Ţînţari plătind zălogirea cetăţii scapă de tutela Braşovului.
  • 1705 – La Ţînţari apare moşierul Mikes de Budila şi ţînţărenii se adresează cu o scrisoare către Cetate să-i apere de acesta.
  • 1711 – Câteva statistici despre mortalitatea vitelor la Ţînţari.
  • 1762 – O statistică din care rezultă că majoritatea românilor din Ţara Bârsei întrece numărul saşilor şi ungurilor.
  • 1765 – Se înfiinţează la Ţînţari comp.12-a din reg.I grăniceri.
  • 1766 – Ţînţărenii refuză să treacă la catolicism.
  • 1767 – O statistică din care rezultă numărul locuitorilor din Ţînţari, 2500 şi 814 la Vlădeni.
  • 1770 – Ia fiinţă la Ţînţari o şcoală civilă de rit grecesc.
  • 1790 – Compania din Ţînţari se evidenţiază în diferite lupte sub denumirea de “Cătanele negre” Italia, Franţa, etc.
  • 1792 – Apar la Ţînţari câteva cete de haiduci.
  • 1804 – Ţînţărenii refuză să lucreze la dispoziţia Braşovului.
  • 1814 – Braşovul confiscă câteva terenuri ce aparţineau de Ţînţari.
  • 1848 – Aportul ţînţărenilor în această mişcare, luptele din Apuseni.
  • 1851 – Se desfiinţează comp. de grăniceri şi şcoala civilă.
  • 1852 – 1868 – Biserica cumpără clădirea fostei căpitănii, precum şi o pădure pe care exploatând-o clădeşte biserica cea nouă.
  • 1871 – Vlădărenii ies din iobăgie.
  • 1877 – Andrei Popovici originar din Ţînţari aprovizionează armata din Ţara Românească cu materiale din Braşov.
  • 1917 – Ţînţărenii prizonieri în Rusia se înrolează ca voluntari să lupte pentru eliberarea Transilvaniei.
  • 1918 – O delegaţie din Ţînţari ia parte la actul unirii din Alba
  • 1920 – 1923 – Se întorc mulţi ţînţăreni din America plecaţi între 1900-1914, iar alţi ţînţăreni pleacă spre Bucureşti.
  • 1935 – Se ridică un etaj la şcoala construită în 1910.
  • 1945 – Se fac unele împroprietăriri pe pământurile revenite la sat din pământurile confiscate de Braşov şi Codlea.
  • 1947 – Câteva familii din Ţînţari sunt împroprietăriţi la Hălchiu, Codlea şi Ghimbav, părăsind satul.
  • 1954 – Se măreşte capacitatea căminului cultural.
  • 1960 – Se înfiinţează cooperativa agricolă de producţie.
  • 1964 – Se construieşte încă o aripă a şcolii generale.
  • 1973 – Se întocmesc documentaţii pentru construcţia unor lacuri pe Lunca Hămărăzii, în care să se crească diferite specii de peşti, socotindu-se aceste iazuri mai productive decât actualele terenuri inundabile de multe ori.